Capcana pregătirii infinite

Mai am un pic de citit/scris/ascultat și apoi încep

Nu-i așa că ți s-a întâmplat să vrei să faci ceva, să ai entuziasm și chiar și pașii stabiliți, dar în același timp să simți că ceva mai lipsește?

Poate era un proiect care îți era drag, o schimbare de carieră sau o rutină nouă pe care decisesei să o începi de luni sau de pe 1 [luna viitoare]. Aveai listele făcute, tabelele erau gata și totuși, lunea respectivă venea și trecea, iar tu îți spuneai că mai ai ceva de citit sau o informație de căutat înainte să faci primul pas.

Ne spunem adesea că asta este procrastinare sau că nu avem destulă voință. Dar, din experiența sesiunilor mele, am învățat că în spatele acestui încă un pic de documentare nu e doar amânare, ci și o formă foarte subtilă și inteligentă de auto-protecție.

Când nevoia de informare devine o barieră în calea acțiunii

Dacă te surprinzi spunând nu sunt încă gata, mai am nevoie de un curs/o carte/o diplomă, deși ai deja competențele necesare, ești în capcana pregătirii infinite. Este starea aia în care consumul de informație devine un substitut pentru acțiune. Citim despre cum se scrie o carte în loc să începem să scriem 10 minute în fiecare zi sau prima pagină a cărții, dacă există deja rutina scrisului. Ascultăm despre cum l-a ajutat pe X obiceiul Y în loc să​ ​îi facem loc obiceiului în viața noastră și ​să vedem dacă ni se potrivește​, ca apoi să vedem dacă și cum ne ajută pe noi.

Forma asta de procrastinare productivă ne păcălește dându-ne senzația că lucrăm, că progresăm, pentru că bifăm task-uri de cercetare. Dar cercetarea fără implementare este doar un mod de a bate pasul pe loc într-un stil foarte organizat.

Am scris mai demult despre ​tensiunea care apare atunci când vrei să faci ceva, dar simți că parcă mai ai nevoie de resurse​. Esența rămâne aceeași: nu e vorba de lipsă de timp, ci de faptul că mintea nu se simte încă în siguranță să pornească la drum doar cu ce știe în acel moment. Și aici apare întrebarea: Dacă totuși începi atunci, doar cu ce știi, ce se întâmplă?

Răspunsul cel mai des pe care l-am primit în sesiuni la întrebarea asta a sunat așa: Nimic., în timp ce pe față se vedea efortul de a nu lăsa să iasă adevăratul răspuns. Recunosc momentul și senzația, pentru că am trecut de multe ori prin asta. Așa că stau atât cât are omul din fața mea nevoie să poată să spună ce se întâmplă de fapt. Și răspunsul vine:

R > Că nu sunt pe cât de bun/bună/pregăit/ă credeam că sunt.

Eu > Ok, și cine vede asta?

R > Cei din jur, dar și eu.

Eu > Și ce doare mai tare?

R > Că văd eu.

Eu > Dar cine a stabilit ce înseamnă suficient?

R > [Iar aici te las pe tine să-ți răspunzi, dacă te regăsești în răspunsul inițial.]

Și mai e un răspuns care vine la acea primă întrebare: Nu știu.

Eu > Cum nu știi? Adică atunci când ți-ai zis că faci chestia respectivă nu știai de ce faci asta?

R > Nu știu și nu înțeleg de ce nu fac nimic…

Eu > Cine rămâne în urmă dată tu faci chestia aia? Pe cine simți că lași în urmă?

R > [te las pe tine să răspunzi]

De ce alegem să stăm pe loc

Blocajul nu are mereu legătură cu lipsa de organizare sau cu lenea, ci uneori e generat de două mecanisme profunde de supraviețuire.

Unul este frica să întâlnim realitatea. Cât timp ești în faza de pregătire infinită ești în siguranță. În mintea ta, proiectul tău este încă perfect, potențialul tău este intact. Dar în momentul în care ai acționat, te expui. Și dacă afli că nu ești cât te credeai de pregătit/ă asta poate să însemne eșec sau chiar timp pierdut. Dar te întreb: preferi să afli adevărul acum sau peste niște luni sau chiar ani?

Altul este loialitatea invizibilă. Întrebarea Pe cine lași în urmă? atinge mereu un punct sensibil. Se simte în corp în timp ce mintea caută un răspuns rațional. Nu-l va găsi, că loialitatea e invizibilă. Când e vizibilă deja știi, că ai trecut prin disconfortul resimțit în corp.

Erika, ce legătură au chestiile astea, unde mă duci cu introspecția?

Sincer, spre acțiune vreau să te duc, dar pe o cale ușor ocolită, ca să nu mai acționezi pe pilot automat :)

Uneori, inconștient, simțim că dacă reușim, ne mișcăm din loc și lucrurile se leagă ușor în viața noastră și / sau dacă avem succes, asta înseamnă că ne trădăm familia sau grupul de apartenență. Dacă cei dragi ție s-au chinuit, au stagnat sau au fost nefericiți, mintea ta poate percepe propriul tău progres ca pe o îndepărtare de ei, chiar negare a lor, sau ca pe o lipsă de solidaritate. Așa că, fără să-ți dai seama, alegi să rămâi blocat alături de ei, din iubire și loialitate, sacrificându-ți propriile planuri. Însă blocajul poate persista și după ce ai depistat loialitatea, dintr-un motiv foarte simplu: conștientizarea îți arată unde ești, dar nu îți oferă automat și siguranța de a pleca de acolo.

De la paralizie la acțiune

Să ieși din capcana asta nu înseamnă să ignori temerile sau să te biciuiești că iar n-ai făcut nimic. Înseamnă să le privești cu prietenie și să înțelegi că rolul lor a fost să te păzească de durere sau de singurătate.

Trecerea spre acțiune începe cu acceptarea unei realități noi: poți merge înainte fără să-i părăsești pe cei dragi și poți fi valoros/valoroasă chiar dacă rezultatul e imperfect.

Uite cum poți începe să faci asta:

1. Adoptă mentalitatea suficient de bun > Permite-ți, în mod conștient, să faci un task la un nivel de 80%. Scrie acel e-mail fără să-l recitești de cinci ori. Vei descoperi că lumea nu se prăbușește dacă nu ești perfect [aici vorbesc iar din experiența mea chinuitoare cu scrisul]

2. Verifică loialitatea > Când simți că nu poți să faci pasul, întreabă-te: Dacă aș avea succes cu acest proiect, cine s-ar simți mic sau lăsat în urmă? Conștientizarea faptului că te sabotezi din solidaritate e un prim pas valoros [deși nu mereu suficient] spre deblocare.

3. Recunoaște vocea acestui gardian interior > Data viitoare când simți impulsul să cumperi încă un curs în loc să lucrezi la proiectul tău, oprește-te și spune-ți: Știu că încerci să mă protejezi de critică, dar sunt în siguranță acum. Pot să fac pasul ăsta mic mic.

.

Mecanismul de auto-apărare despre care am povestit mai sus de cele mai multe ori este invizibil pentru noi înșine. Îl simțim doar ca pe o oboseală grea, ca pe o ceață mentală sau ca pe o amânare pe care nu o putem explica logic, deși ne dorim mult să progresăm.

Dacă ai citit până aici și te-ai recunoscut în acea stare de pregătire infinită, mi-ar plăcea să-mi spui care e lucrul acela mic pe care îl amâni de cel mai mult timp. Îmi poți scrie la vreau@planclar.ro, citesc toate mesajele și răspund chiar eu. Uneori, doar simplul fapt că-ți numești teama în fața cuiva o face să își piardă din putere.